Dacă eu aş fi cerenală,tu cred că ai fi un stilou.Nepăsător,mi-ai scrie,m-ai lăsa să mă usuc pe pagini,închinzând în spatele lor trăiri necuvântate,iar,într-un final,eu m-aş consuma dându-mi ultima unduire ţie.Debarasat,n-ai schiţa niciun gest şi,gol pe dinauntru,îţi vei căuta o nouă slujitoare,tu rămânând acelaşi nepăsător,mereu cu aceiaşi rutină;impalpabil,veşnic,mereu,pentru totdeauna…tu.
Cum ar fi ca un stilou să se îndrăgostească de o cantitate de cereneală,iar atunci când cerneala se consumă,iar stiloul este reîncărcat,el să refuze să mai scrie? Poate de-asta mi se strică majoritatea stilourilor.Înt-un gest disperat,vrea să se agaţe de cea dragă,cea care a reuşit să-i umple golurile(la propriu) şi,într-un semn de protest,sătul să se tot reîncarce,îşi rupe peniţa.Iar tu astfel îl consideri nefolositor,îl dai la o parte;dar tu ,defapt, nu ştii că, deşi este abadnonat de către ”stăpân”, acum se poate stinge treptat,nederanjat,că cerneala uscată de pe pagini,atinsă din când în cand de către falangele noastre care le traversează cu un gest plictisit.
